Recursul în Casație: Ultima șansă la libertate. Cum am obținut achitarea și punerea în libertate a unui client condamnat pe nedrept pentru părăsirea locului accidentului

Problema: O interpretare forțată a legii

Clientul nostru, fusese condamnat la 3 ani și 8 luni de închisoare. Instanțele inferioare au considerat că acesta a săvârșit infracțiunea de „părăsire a locului accidentului” (art. 338 Cod Penal) dintr-un motiv surprinzător: deși era prezent fizic la fața locului, acesta nu și-a declinat identitatea de conducător auto în fața polițiștilor, lăsând-o pe sora sa să declare că ea s-a aflat la volan.

redăm pe scurt un pasaj din Hotărârea de condamnare: prin Decizia penală din 03.03.2025,  în baza art. 421 pct. 1 lit. b Cod procedură penală Curtea de apel a dispus respingerea ca nefondat apelul declarant, reținându-se în esență că:

„ceea ce se impută în prezenta cauză inculpatului este pe de o parte tocmai faptul că el nu şi-a declinat, în faţa organelor de poliţie sosite la faţa locului pentru cercetarea locului faptei, această calitate – de conducător al autovehiculului implicat în accidentul de circulaţie şi, prin aceasta, a părăsit locul accidentului fără a avea încuviinţarea organelor abilitate să efectueze cercetarea locului faptei”. De altfel, tot Curtea reține că:„devine fără relevanţă faptul că inculpatul ar fi rămas în zona din apropierea accidentului rutier şi chiar a înmânat organelor de poliţie documentele solicitate de acestea, acţiunile efective ale acestuia, care s-a depărtat de autovehiculul pe care anterior îl condusese la o distanţă şi într-o manieră suficientă pentru a nu se poate face într-o manieră evidentă legătura între el şi autovehicul, combinat cu faptul că a solicitat coinculpatei X – sora sa, să se deplaseze urgent la faţa locului având asupra sa carnetul de conducere şi să declare organelor de poliţie că ea s-a aflat la volanul autoturismului marca Audi implicat în accidentul rutier, întrunind, atât sub aspect obiectiv cât şi subiect elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. 1 Cod penal.”

Strategia noastră: Dreptul de a nu te autoincrimina

Argumentația pe care am construit-o pentru recurs a vizat două puncte esențiale:

1. Tipicitatea Obiectivă: Infracțiunea de părăsire a locului accidentului presupune plecarea fizică din perimetru. Deplasarea clientului pe o distanță de 10-15 metri într-un parc apropiat pentru a-și suna sora, înainte de sosirea poliției, nu constituie „părăsire”.

2. Dreptul la Tăcere: Am invocat jurisprudența CEDO (Cauza Saunders c. Marii Britanii), susținând că nimeni nu poate fi obligat să se autodenunțe. Faptul că nu a spus „eu am condus” nu înseamnă că a părăsit locul faptei, ci că a uzat de dreptul său la tăcere. Teza enunțată de noi este susținută și de jurisprudența CEDO, iar în cele ce urmează vom cita un scurt raționament juridic din cauza SAUNDERS c. G.B.:

   Ca şi Comisia, Curtea consideră că cerințele generale de echitate din articolul 6, inclusiv dreptul persoanei de a nu se autoincrimina, sunt aplicabile procedurilor penale desfășurate în toate tipurile de infracțiuni, fără vreo distincţie între cazurile simple şi cele complexe. Interesul public nu poate fi invocat pentru a justifica folosirea unor răspunsuri obținute pe baza regulii obligativității de a răspunde unor întrebări, în cursul unor cercetări extrajudiciare, pentru a incrimina acuzatul în cursul unor proceduri judiciare. În acest context, trebuie menționat că, potrivit legislației relevante în cauză, declarațiile obținute prin exercitarea puterilor obligatorii ale Biroului Fraudelor Grave nu pot fi, ca regulă generală, prezentate ca probe într-un eventual proces intentat ulterior persoanei respective. În plus, faptul că declarațiile au fost date de reclamant înainte de a fi fost învinuit penal nu anulează încălcarea dreptului de a nu se incrimina al reclamantului, produsă prin folosirea lor în procedurile penale ulterioare (SAUNDERS c. REGATUL UNIT AL MARII BRITANII Şl IRLANDEI DE NORD – Hotărârea din 17 decembrie 1996).

   Cu alte cuvinte, nu se poate reține că din dorința de a nu se autoincrimina, prin neconformarea cu obligațiile prevăzute de art. 77 din OUG 195/2002, inculpatul ar fi săvârșit infracțiunea de părăsirea locului accidentului sub aspect intelectiv, cu intenție.

   Așa cum nu poate să există o obligație de autodenunțare, după ce a ajuns poliția la locul evenimentului rutier, în egală măsură inculpatul nu avea obligația de a se prezenta drept conducătorul autoturismului. În caz contrar ar fi fost golit de conținut chiar principiul prezumției de nevinovăție, componentă a art. 6 CEDO, ținând seama de situația particulară a inculpatului, anume că aceasta avea dreptul de conducere suspendat (faptă prev. și ped. de art. 335 Cod Penal).