JURISPRUDENȚĂ RELEVENTĂ -Cu privire la gravitatea faptei –  ca motiv de respingere a cererii de liberare condiționată

Într-o cauză avută recent, instanța de fond respingând cererea de liberare, în motivarea soluției sale reține că: „în concret, instanța observă că persoana condamnată se află în executarea unei pedepse ca urmare a săvârșirii infracțiunii de omor deosebit de grav prev. de art. 176 C.pen., constând în aceea că i-a aplicat multiple lovituri cu un topor victimei, în urma cărora aceasta a decedat. Hotărârea de condamnare relevă că persoana încarcerată a săvârșit o infracțiune care a adus atingere dreptului la viață (valoare socială supremă, pe care se grefează restul drepturilor și libertăților inerente ființei umane) și a dat dovadă de o lipsă crasă de empatie, acționând instinctiv și brutal. Așadar, personalitatea încarceratului este apreciată de instanță ca fiind una care necesită și în continuare privarea sa de libertate”. Astfel, instanța a apreciat gravitatea faptei ca fiind un criteriu valorificabil în materia liberării condiţionate sub aspecte de oportunitate, silogism juridic cu care nu putem fi de acord:

Suntem încrezători a spune că gravitatea faptei nu reprezinta un criteriu valorificabil în materia liberarii conditionate sub aspect de oportunitate. De altfel, gravitatea faptei nu ar putea fi nici un criteriu judiciar in privinta liberarii, deoarece ar depinde de magistrat de o maniera imprevizibila. Astfel, la împlinirea termenului de discutare in comisie, persoana condamnata are, in mod rezonabil, asteptarea legitima ca una dintre optiuni este reprezentata de liberarea conditionata, daca indeplineste conditiile legii, care privesc in esenta buna sa conduita pe durata detentiei, in caz contrar introducerea sa in comisie a reprezentat doar o formalitate. În cazul unei amanari justificate de gravitatea faptei, explicit sau implicit, persoana condamnata ar putea, in mod rezonabil, ajunge la concluzia ca soarta liberarii sale nu a depins in nicio masura de eforturile pe care le-a facut in acest scop pe durata detentiei, desi legea obliga in acest sens.

Mai mult, in lipsa unor criterii legale, nu sunt garanții ca persoana condamnata nu ar putea fi amanata din nou pentru aceleasi motive si ulterior, cu ocazia rediscutarii, in functie de optica judecatorului cauzei. Astfel, desi liberarea conditionata e vocationala, nu trebuie sa devina arbitrara, si nici sa conduca la aceasta aparenta, deoarece ar contraveni scopului pedepsei, care este al reintegrarii sociale a persoanei condamnate, prin formarea unei atitudini corecte fata de respectarea regulilor sociale in genere.

Finalmente, este de avut în vedere că gravitatea faptei a fost reținută la momentul în care faţă de acesta s-a pronunţat hotărârea definitivă de condamnare.

Am explicat că executarea pedepsei privative de libertate este menită să realizeze prevenția specială, prin formarea unei atitudini corecte fata de ordinea de drept, fata de regulile societății, care să permită reintegrarea în societate a persoanei condamnate.

 Curtea Constituțională prin Decizia nr. 238 din 21 mai 2013^[1] „constată că liberarea condiţionată este o măsură de politică penală de mare importanţă pentru realizarea scopului pedepsei închisorii, întrucât este concepută ca un stimulent pentru condamnaţii care dau dovezi de îndreptare şi constă în reducerea perioadei de privare de libertate, fiind destinată să accelereze procesul de reeducare şi de reinserţie socială a condamnatului. Totodată, Curtea reţine că liberarea condiţionată nu reprezintă un drept recunoscut condamnatului de a nu executa toată pedeapsa, ci un instrument juridic prin care instanţa de judecată constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenţie până la împlinirea integrală a duratei stabilite prin hotărârea definitivă de condamnare, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe durata executării pedepsei, dovedeşte că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, iar liberarea să anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate”.

Pentru a acorda beneficiul liberării condiționate condamnatului, instanța de judecată trebuie să examineze cu grijă comportarea lui în timpul executării pedepsei pentru a constata că îndreptarea lui s-a realizat într-un timp inferior duratei pedepsei. Așadar, ceea ce trebuie avut în vedere, în principal, este comportarea celui condamnat în timpul executării pedepsei, atitudinea lui fată de muncă şi celelalte manifestări din care se poate deduce că scopul pedepsei – îndreptarea lui – a fost realizat.

Argumentarea noastră de mai sus a fost primită de instanța de control judiciar care a admis contestația formulată și a dispus:

^[1] publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 417 din 10 iulie 2013